In curand va iesi de sub tipar, la Editura CH Beck, lucrarea cu nr. 13 - Serviciile publice locale din Romania. Evolutie si reforme. De ceva ani imi doream sa public aceasta lucrare ce abordeaza din perspectiva istorica serviciile publice locale.
Multumiri profesore S.S.!
Tags: evolutie, reforme, servicii publice
La BUŞTENI, in perioada 25-29 martie 2013, are loc Concursul Naţional de Proiecte din Administraţia Publică Locală, EDIŢIA 2013.
Domenii: A Utilităţi publice; C Edilitar – urban; E Turism; N Dezvoltare locală şi mediu de afaceri;
Concursul este organizat de:
Tags: concurs
Cursuri ECDL in cadrul proiectului Investim in resursa umana pentru performanta, calitate si bunastare – Program de formare profesionala, PODCA, SMIS 21987.
Tags: ECDL
Zilele acestea se desfasoara modulele de curs Egalitate de sanse si Dezvoltare durabila in cadrul proiectului Investim in resursa umana pentru performanta, calitate si bunastare – Program de formare profesionala, PODCA, SMIS 21987.
Privind retrospectiv, trebuie sa observam ca institutia prefectului isi cauta inca locul cuvenit in arhitectura administratiei publice romanesti. Dupa schimbarea de regim politic din 1989, institutia a fost reglementata in cuprinsul actelor normative ce priveau organizarea administratiei publice locale, o lege speciala fiindu-i dedicata tarziu, in anul 2004. Prin efectul legii privind institutia prefectului din 21 iulie 2004, prefectul pierde calitatea de demnitar, devenind inalt functionar public, fiindu-i astfel interzisa apartenenta la un partid politic. Dupa doar cinci ani, cativa specialisti in drept public, reuniti intr-o comisie de analiza a regimului politic si constitutional, vor fi de parere ca institutia prefectului poate fi readusa in sfera politica, iar prefectul, sa recapete doar atributii politice…
Zoltan Gyorke, Prefectura judetului Cluj (1923-1938), Ed. Mega, Cluj Napoca, 2013
Poate parea o utopie azi dar in viitor, cine stie?
Guvernanţa open source este definită astfel: un aranjament administrativ ce promovează utilizarea modelului de producţie şi dezvoltare open source ca modus operandi pentru implicarea constructivă a cetăţenilor de-a lungul graniţelor instituţiilor publice şi nivelelor guvernamentale, pentru a îmbunătăţi, via platformelor TIC funcţionând ca intermediari, design-ul şi implementarea politicilor, bunurilor şi serviciilor publice.
Conceptul, dezvoltat de un tanar cercetator, este detaliat aici.
Tags: guvernanta, open source
Apărută la sfârşitul anilor ’70, teoria dezvoltării endogene s-a dezvoltat datorită schimbărilor intervenite în condiţiile economice şi politice existente în acea perioadă mai exact în contextul stopării creşterii economice şi a declanşării fenomenelor de criză în toate ţările industrializate.
Originile teoriei pot fi găsite în caracteristicile regiunilor din lumea a treia pentru care teoria dezvoltării „autocentrate” reprezintă o critică la adresa societăţilor de consum existente în cadrul economiilor occidentale.
Dezvoltarea nu poate fi un proces de difuziune a unei creşteri care vine de la centru, mai ales dacă centrul şi-a încetat creşterea. Regiunile înţeleg că modelul clasic de dezvoltare nu le mai poate aduce decât efecte negative, generate de o dependenţă crescută faţă de polii de creştere.
Teoria dezvoltării endogene ca modalitate de dezvoltare regională are două componente majore, respectiv:
· autarhia regională selectivă;
· punerea în valoare a avantajului regional strategic;
Autarhia regională selectivă semnifică o acţiune care are drept scop satisfacerea nevoilor regiunii în cadrul propriului teritoriu, pornind de la adoptarea unor măsuri de politică economică adecvată la nivel local.
A doua componentă a dezvoltării endogene şi anume utilizarea avantajului strategic regional semnifică o dezvoltare a resurselor de export prin intermediul unui sector de export paralel, aflat sub un control strâns şi dezvoltat doar în cazul produselor pentru care regiunea are o poziţie favorabilă pe piaţă, indiferent de cerinţele politice sau economice, fapt ce-i conferă un caracter limitat.
Un model al dezvoltării endogene capabil să garanteze autonomia procesului care să fie sustenabil trebuie să se bazeze pe caracteristicile locale şi pe abilitatea de a controla anumite variabile fundamentale. În particular un astfel de model se poate baza pe:
- utilizarea resurselor locale ( muncă, capitalul istoric acumulat, spiritul antreprenorial, cunoştiinţe specifice ale procesului de producţie, resurse materiale)
- abilitatea de a verifica procesul local de acumulare;
- capacitatea de inovare;
- existenţa interproductivităţii atât intra-sectorial cât şi inter-sectorial la nivel local;
În acest fel economia locală este acum produsul utilizării şi dezvoltării complete a resurselor locale iar viitorul acesteia poate fi controlat din interior.
Existenţa unui proces de dezvoltare economică locală axat pe dezvoltarea endogenă va contribui la creşterea resursele colectivităţilor locale fără de care nu poate fi asigurat succesul. Dezvoltarea endogenă este rezultatul acţiunilor colective ale sectorului public, sectorului privat şi comunităţile locale. În urma acestei acţiuni concertate, dezvoltarea endogenă va putea satisface cerinţele locale ale colectivităţii, cerinţe legate de dezvoltarea serviciilor, dezvoltarea resurselor umane şi financiare ale colectivităţilor, creşterea numărului de firme plătitoare de impozite, integrarea dezvoltării economice şi sociale la nivelul colectivităţilor locale şi îmbunătăţirea condiţiilor generale de mediu ale colectivităţilor.
Dezvoltarea endogenă presupune posibilitatea mobilizării resurselor locale către satisfacerea nevoilor de bază, presupunându-se că utilizarea resursele locale este subordonată priorităţilor locale, şi controlate în funcţie de avantajele strategice ale comunităţii.
Toate aceste condiţii întrunite permit aplicarea unei strategii economice care să urmărească satisfacerea nevoilor fiecărei colectivităţi cu un minim de dependenţă faţă de relaţiile economice exterioare, bazate în special pe:
· dezvoltarea unei tehnologii simple, care să permită evitarea unei dependenţe tehnologice;
· diversificarea activităţilor de bază;
· extinderea pieţei interne;
· autofinanţarea investiţiilor;
Principala contribuţie a acestui curent la dezvoltarea teoriei economice regionale constă în conceperea spaţiilor nu doar ca o restricţie, o distanţă între două locuri, o sursă generatoare de costuri pentru agenţii economici, ci mai ales ca un teritoriu pe care trăieşte o comunitate de oameni care are dreptul de a decide asupra propriei sale dezvoltări.
Teoria dezvoltării endogene, bazată pe autarhia regională selectivă nu poate depăşi o anumită utopie, deoarece izolaţionismul poate duce la scăderea productivităţii muncii şi implicit, la încetinirea ritmului de dezvoltare, cu repercusiuni directe, negative asupra nivelului de viaţă al oamenilor.
Politică prin care se tinde spre crearea unei economii naţionale închise, izolate de economia altor țări. Stat care practică autarhia, stare de autoizolare economică a unui stat. Din fr. autarchie.
Tags: regionalizare
Legea Generală de Organizare a Ministerelor din 2 august 1929 viza crearea unui cadru general de organizare a acestora[1]. Dacă până în 1929 se adopta o lege specială pentru organizarea fiecărui minister, de data aceasta toate ministerele au fost organizate într-un sistem unitar[2].
Cu toate că prin Constituţia din 1923 se promova principiul descentralizării administraţiei publice, ministerele gestionau o seamă importantă de probleme locale.
În cadrul Ministerului de Interne[3] funcţiona Direcţia Administraţiei Locale, care îndruma şi supraveghea autorităţile administrative judeţene şi comunale, supraveghea alegerile locale sau Direcţia Păşunilor Publice, care se ocupa cu repartiţia păşunilor comunale.
Ministerul Finanţelor[4] avea ca atribuţii, printre altele, îndrumarea şi controlul financiar al tuturor serviciilor publice şi instituţiilor de utilitate publică ale statului, judeţelor şi comunelor.
Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor coordona executarea lucrărilor importante ale statului, judeţelor şi comunelor, amenajarea cursurilor de apă şi exploatarea lor, precum şi a căilor de comunicaţie de orice fel. În sarcina acestui minister intra şi controlul lucrărilor edilitare şi de urbanism, potrivit Legii Administrative din 27 iunie 1936. Acest minister avea în componenţă o Direcţie Tehnică a Drumurilor Judeţene, Vicinale şi Comunale, iar pe lângă el funcţionau Regia Autonomă a Căilor Ferate Române (C.F.R.), care administra întreaga reţea de căi ferate a statului, Direcţia Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor, care exploata serviciile de poştă şi telegraf şi Direcţia Generală a Drumurilor, care exploata şi administra reţeaua de drumuri naţionale, urmărind în acelaşi timp modernizarea lor.
Legea Generală de Organizare a Ministerelor, dar şi Legea Pentru Organizarea Administraţiei Publice Locale din 1929, prevedeau înfiinţarea Directoratelor Ministeriale Locale. Acestea erau în număr de şapte pentru fiecare minister şi funcţionau ca centre de administrare şi inspecţie locală. Crearea acestor entităţi intermediare ale administraţiei de stat a fost motivată prin necesitatea soluţionării operative a problemelor administraţiei locale, fără ca ele să mai ajungă la ministere.
[1] Conform Legii din 1929, ministerele erau organizate după o structură unitară în: Direcţii, Servicii ale Direcţiilor, Secţii ale Serviciilor şi Birouri ale Secţiilor. Existau, de asemenea, o serie de compartimente comune tuturor ministerelor: Cabinetul Ministrului, Secretariatul General, Direcţia Personalului, Direcţia Contabilităţii, Serviciul Inspectorilor, Registratura, Statistica, Serviciul Contencios, Serviciul Tehnic, Serviciul Medical şi Biroul Mobilizări.
[2] Legea Generală de Organizare a Ministerelor, „Codul Hamangiu”, XVII, pag. 877.
[3] Organizat prin Legea din 2 august 1929, parţial modificată în aprilie 1935 şi ianuarie 1936.
[4] Organizat prin aceeaşi Lege din 1929 şi reorganizat prin Legea din 12 aprilie 1933.
Tags: istoria administratiei, ministere
La începutul anilor 1960, ipoteza potrivit căreia oraşul reprezintă un pol de dezvoltare care permite o mai bună echilibrare a dezvoltării regiunilor, i-a conferit acestuia un loc strategic în elaborarea politicilor de amenajare teritorială.
Odată cu apariţia politicilor care vizau existenţa „ metropolelor de echilibru” care încep să devină funcţionale din anul 1965, obiectivul prioritar nu mai este acela de a bloca exodul rural, ci de a organiza creşterea economică pornind de la amenajarea raţională a teritoriului.
Redefinirea politicilor de amenajare a teritoriului este inspirată de două noţiuni: „noţiunea de pol de dezvoltare” şi „noţiunea de spaţiu polarizat”
Cel care impune acestora o aură ştiinţifică este economistul francez François Perroux.
Perroux formulează o teorie bazată pe un postulat simplu : creşterea economică nu este aceeaşi peste tot, iar din punct de vedere geografic ea se concentrează în jurul întreprinderilor cheie, Perroux considerând că agentul de polarizare este “ întreprinderea pilot “. Dezvoltarea nu se produce peste tot in mod identic, acesta manifestându-se în poli de creştere care au o intensitate variabilă, răspândindu-se prin diverse canale având efecte variabile asupra ansamblului economiei.
Noţiunea de spaţiu polarizat desemna “ansamblul forţelor de atracţie şi respingere pe care o unitate economică le exercită asupra bunurilor şi oamenilor în spaţiul geometric şi ansamblul forţelor de atracţie şi de respingere care se exercită asupra ei înseşi“
Politica metropolelor de echilibru are ca principal obiectiv polarizarea unei zone/regiuni în jurul câtorva oraşe.
Potrivit teoriei polilor de creştere, dezvoltarea regională apare ca un proces dezechilibrat dar în acelaşi timp ierarhizat, unde un anumit număr de unităţi economice joacă un rol esenţial care le pune în evidenţă faţă de altele. Aceste unităţi care reuşesc să se facă evidenţiate sunt denumite poli de creştere, iar în categoria acestor unităţi intră marile întreprinderi, platformele industriale, elementele importante de infrastructură cum ar fi porturile, aeroporturile care reuşesc ca prin simpla existenţă să atragă şi să faciliteze apariţia şi existenţa a numeroase activităţi sau chiar apariţia unui pol urban cu propria sa activitate.
Cunoscându-se faptul că polul de creştere influenţează comportamentul furnizorilor şi al pieţelor, se consideră că economia unei zone/regiuni ar fi capabilă să se dezvolte în mod autonom. După elaborarea teorie dezvoltării polarizate, majoritatea conceptelor care susţineau reducerea spontană a decalajelor în dezvoltarea economică locală/regională, pe măsura generalizării acestui proces, îşi găsesc suportul teoretic în diverse formulări ale acestei teorii. În ceea ce priveşte dezbaterile asupra acestei teorii, acestea sunt concentrate în mare măsura asupra condiţiilor care au facilitat apariţia şi dezvoltarea efectelor de polarizare. Se presupune astfel că ulterior fazei iniţiale în care predominante sunt forţele centralizate, polii de centralizare vor antrena în urma lor, restul zonei/regiunii sau chiar întreaga economie.
Trebuie menţionate însă două aspecte, pe de-o parte incertitudinea existenţei pragului începând de la care forţele de difuziune devin dominante faţă de cele de polarizare şi calitatea difuziunii dinspre poli spre restul zonelor.
În cazul dezvoltării urbane, tocmai calitatea unor astfel de efecte de difuziune poate conduce la generalizarea persistenţei dezechilibrelor şi creşterii cumulative a inegalităţilor în dezvoltare. Întrucât la nivelul polilor de creştere există o capacitate superioară de inovare şi concurenţă, zonele dezvoltate pot crea un tip de dezvoltare continuu polarizată.
Există în acelaşi timp posibilitatea apariţiei fenomenelor de filtraj a activităţilor care difuzează dezvoltarea în plan regional, astfel că vor persista dezechilibrele.
Regiunile de dezvoltare vor acumula elemente de valoare având în acelaşi timp tendinţa de a externaliza spre zonele mai puţin dezvoltate activităţile incomode, stânjenitoare, nedorite, care presupun muncă brută obositoare, în declin, cu nivel scăzut de calificare, tehnologii depăşite. Filtrarea acestor activităţi poate fi determinatã de considerente ecologice sau de criterii de performanţă.
În lipsa unor bariere care să aibă ca principal obiectiv migraţia populaţiei şi a forţei de muncă, apariţia unor poli de creştere poate fi însoţită de importante deplasări ale populaţiei, ceea ce constituie o altă problemă demografică-economică. În cele mai multe situatii direcţia acestor deplasări de populaţie este dinspre zonele slab dezvoltate spre cele dezvoltate şi vizează populaţia tânără şi de vârstă medie, precum şi cea cu pregătire superioară. Rezultă de aici că zonele dezvoltate impun procese de filtraj fluxurilor de intrare ale forţei de muncă.
Se produce o depopulare în special calitativă, a regiunilor şi zonelor slab dezvoltate, influenţând şi modificând ritmul evoluţiei demografice, natalitatea, nupţialitatea, accentuând îmbătrânirea demografică şi implicit o scădere a competitivităţii.
Între zone/regiunile dezvoltate, care au o capacitate mare de inovare precum şi un înalt nivel de calificare şi productivitate şi zone/regiunile slab dezvoltate, se perpetuează, ca urmarea a proceselor de decongestionare a zonelor dezvoltate, o stare de opoziţie.
Atenuarea unor astfel de fenomene se poate realiza numai printr-o creştere şi o dezvoltare la nivel general, a întregului spaţiul vizat.
Asemenea modelului bazat pe export, strategiile axate pe polii de creştere au eşuat. Teoria nu s-a dovedit suficient de realistă în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a explica dezvoltarea economiilor aglomerate. De fiecare dată când teoria polilor de creştere a fost adoptată pentru a susţine ideea unei politici a dezvoltării, rezultatele pozitive aşteptate nu s-au concretizat. Efectul de antrenare economică rezultat din creşterea indirectă şi din legăturile induse de aceasta nu au produs efecte decât în zona geografică respectivă.
Incapacitatea strategiilor de dezvoltare bazate pe teoria polilor de creştere sau pe centrele de creştere, de a crea o expansiune economică autonomă în zonele/regiunile subdezvoltate, de a atenua gravele probleme ale sărăciei, a relevat limitele acestor construcţii teoretice.
François Perroux, este cel care a introdus în anul 1949 Teoria polilor de creştere economică. Perroux a definit polii de creştere economică din punct de vedere a ceea ce el a numit „spaţiu abstract economic” În opinia lui Perroux, conceptul de spaţiu abstract economic este reprezentat de trei elemente: „ un plan economic” , „ un câmp de forţe sau de influenţe”, „ un agregat omogen”.
Tags: François Perroux, regionalizare
Pentru ca tocmai am avut o discutie referitoare la regionalizare, am sa prezint cateva teorii ce fundamenteaza un astfel de proces.
La începutul anilor 1960 au fost puse în evidenţă o serie de teorii ale dezvoltării inegale de genul relaţie centru-periferie, printre cei mai importanţi reprezentaţi ai acesteia fiind John Friedmann, Stuard Holland şi Gunar Myrdal. Ideea de bază a teoriei dezvoltării, ca diferenţiere cronologică a fost formulată de laureatul Premiului Nobel pentru economie, Gunar Myrdal.
Acesta consideră că procesul de creştere este prin esenţă şi în permanenţă inegal, ceea ce contrazice total teoria neoclasică. Prin efectul său de amplificare, creşterea endogenă a veniturilor creează diferenţe între zone/regiuni, ceea ce conduce la apariţia unui proces de cauzalitate cumulativă şi circulară.
Se considerã că dezechilibrele zonale/regionale au la bază decalaje cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecinţă mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie. Această teorie aduce în discuţie problema omogenităţii timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice.
Prin urmare, regiunile şi zonele subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creştere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente, ipoteză evidenţiată şi de Gunar Myrdal.
Această perspectivă este ceva mai completă decât teoria stadiilor de dezvoltare, ori aceea a dezvoltării duale, deoarece caută să identifice repere temporare în domeniul economic, al instituţiilor şi normelor sociale, al valorilor culturale, religioase sau etice.
Conceptul cel mai adesea asociat dezvoltării este acela conform căruia inegalitatea însăşi reprezintă elementul esenţial al dezvoltării, atât în timp cât şi în spaţiu.
Acest concept decurge din teoria neoclasică privind comerţul internaţional şi susţine faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor are ca efect egalizarea randamentelor factorilor de producţie şi în final a nivelului de trai.
La nivel zonal/regional se consideră că mobilitatea factorilor de producţie referindu-ne aici în special la capital, tehnologie şi forţă de muncă calificată, reprezintă elementul care realizează atenuarea dezechilibrelor în producţie, a veniturilor, deci a consumului şi a nivelului de trai între regiuni.
Astfel, persistenţa dezechilibrelor de natură regională se datorează în principal decalajelor cronologice inerente ale proceselor de integrare, care sunt datorate mobilităţii imperfecte a factorilor de producţie.
Putem considera că părţile componente ale unui teritoriu nu urmează obligatoriu acelaşi ritm de dezvoltare chiar şi în condiţiile în care impulsul economic este comandat de la nivelul administraţiei centrale.
O asemenea abordare produce o serie de consecinţe în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului, consecinţe care constau în faptul că fiecare zonă sau regiune trebuie să-şi găsească propriul culoar exportator de bază, ale cărui venituri să servească drept stimuli externi dezvoltării sale.
Este evidenţiat astfel rolul activităţilor exportatoare, care pot contribui la conturarea unei scheme de dezvoltare axată pe propria capacitate de producţie şi export a unei regiuni. Prin dezvoltarea particularităţilor regionale de producţie, prin implementarea unor programe speciale care să aibă ca principal obiectiv sprijinirea zonelor defavorizate, se poate atinge obiectivul propus şi anume acela al diminuării dezechilibrelor locale/regionale.
Investiţiile economice directe, secondate de un amplu proces de retehnologizare a unor sectoare şi subsectoare ale economiei în regiunile respective, precum şi introducerea unui sistem de management modern, pot constitui un punct de plecare în dezvoltarea şi altor soluţii de natură economică.
Această strategie a avut o serie de efecte pe termen mediu şi lung provocând o creştere a potenţialului de dezvoltare regională, în special în zonele periferice slab dezvoltate precum şi în cele cu industrii învechite, creându-se în acelaşi timp o dependenţă a acestora faţă de zonele în expansiune economică. Această teorie prezintă necesitatea existenţei unui sprijin acordat regiunilor şi zonelor rămase în urmă, existând însă riscul scăderii capacităţii de inovare şi adaptare a acestora, făcându-le astfel puternic dependente pe de-o parte de administraţia centrală, iar pe de altă parte de marile întreprinderi multiregionale sau multinaţionale.
Acesta teoria poate fi interpretată şi din perspectiva diferenţelor cronologice precum şi din perspectiva cauzalităţii cumulative.
Terminologia este utilizată de către autorii acestei lucrări în încercare de a sublinia importanţa analizei cauzelor disparităţile regionale din perspectiva cronologică, făcându-se referire mai exact la posibilitatea gradată în timp a regiunilor subdezvoltate de a avea acces la acelaşi nivel de resurse necesare dezvoltării, de care au beneficiat regiunile aflate într-o etapă economică dezvoltată. Într-o astfel de situaţie se regăsesc şi regiunile din ţara noastră, care au putut avea acces la structurile financiare ale Uniunii Europene odată cu demararea procesului de pre-aderare precum şi ulterior prin implementarea unei politici de dezvoltare regională coerente, bazate pe accesibilitatea fondurilor europene.
A fost un economist şi politician suedez, reprezentant al Şcolii de la Stockholm, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974).
Tags: Gunar Myrdal, regionalizare
Recent Comments