• 12Jun

    In buna traditie a celor ce se perinda pe la televiziuni, va anunt si eu ca in aceasta seara, pe la sase si ceva, sunt invitat la o emisiune (nu am retinut televiziunea). Va rog sa nu va uitati pentru ca asa am sa ma emotionez si oricum nu am sa apuc sa spun mare lucru, nefiind singurul invitat. Tema emisiunii este regionalizarea iar ideile mele pe acest subiect au fost epuizate prin carti si articole.

    Asa ca mai bine cititi o carte decat sa va uitati la tv!

    Tags: ,

  • 18Feb

    Apărută la sfârşitul anilor ’70, teoria dezvoltării endogene s-a dezvoltat datorită schimbărilor intervenite în condiţiile economice şi politice existente în acea perioadă mai exact în contextul stopării creşterii economice şi a declanşării fenomenelor de criză în toate ţările industrializate.

    Originile teoriei pot fi găsite în caracteristicile regiunilor din lumea a treia pentru care teoria dezvoltării „autocentrate” reprezintă o critică la adresa societăţilor de consum existente în cadrul economiilor occidentale.

    Dezvoltarea nu poate fi un proces de difuziune a unei creşteri care vine de la centru, mai ales dacă centrul şi-a încetat creşterea. Regiunile înţeleg că modelul clasic de dezvoltare nu le mai poate aduce decât efecte negative, generate de o dependenţă crescută faţă de polii de creştere.

    Teoria dezvoltării endogene ca modalitate de dezvoltare regională are două componente majore, respectiv:

    · autarhia regională selectivă;

    · punerea în valoare a avantajului regional strategic;

    Autarhia regională selectivă semnifică o acţiune care are drept scop satisfacerea nevoilor regiunii în cadrul propriului teritoriu, pornind de la adoptarea unor măsuri de politică economică adecvată la nivel local.

    A doua componentă a dezvoltării endogene şi anume utilizarea avantajului strategic regional semnifică o dezvoltare a resurselor de export prin intermediul unui sector de export paralel, aflat sub un control strâns şi dezvoltat doar în cazul produselor pentru care regiunea are o poziţie favorabilă pe piaţă, indiferent de cerinţele politice sau economice, fapt ce-i conferă un caracter limitat.

    Un model al dezvoltării endogene capabil să garanteze autonomia procesului care să fie sustenabil trebuie să se bazeze pe caracteristicile locale şi pe abilitatea de a controla anumite variabile fundamentale. În particular un astfel de model  se poate baza pe:

    - utilizarea resurselor locale ( muncă, capitalul istoric acumulat, spiritul antreprenorial, cunoştiinţe specifice ale procesului de producţie, resurse materiale)

    - abilitatea de a verifica procesul local de acumulare;

    - capacitatea de inovare;

    - existenţa interproductivităţii atât intra-sectorial cât şi inter-sectorial la nivel local;

    În acest fel economia locală este acum produsul utilizării şi dezvoltării complete a resurselor locale iar viitorul acesteia poate fi controlat din interior.

    Existenţa unui proces de dezvoltare economică locală axat pe dezvoltarea endogenă va contribui la creşterea resursele colectivităţilor locale fără de care nu poate fi asigurat succesul. Dezvoltarea endogenă este rezultatul acţiunilor colective  ale sectorului public, sectorului privat şi comunităţile locale. În urma acestei acţiuni concertate, dezvoltarea endogenă va putea satisface cerinţele locale ale colectivităţii, cerinţe legate de dezvoltarea serviciilor, dezvoltarea resurselor umane şi financiare ale colectivităţilor, creşterea numărului de firme plătitoare de impozite, integrarea dezvoltării economice şi sociale la nivelul colectivităţilor locale şi îmbunătăţirea  condiţiilor generale de mediu ale colectivităţilor.

    Dezvoltarea endogenă presupune posibilitatea mobilizării resurselor locale către satisfacerea nevoilor de bază, presupunându-se că utilizarea  resursele locale este subordonată priorităţilor locale, şi controlate în funcţie de avantajele strategice ale comunităţii.

    Toate aceste condiţii întrunite permit aplicarea unei strategii economice care să urmărească satisfacerea nevoilor fiecărei colectivităţi cu un minim de dependenţă faţă de relaţiile economice exterioare, bazate în special pe:

    · dezvoltarea unei tehnologii simple, care să permită evitarea unei dependenţe tehnologice;

    · diversificarea activităţilor de bază;

    · extinderea pieţei interne;

    · autofinanţarea investiţiilor;

    Principala contribuţie a acestui curent la dezvoltarea teoriei economice regionale constă în conceperea spaţiilor nu doar ca o restricţie, o distanţă între două locuri, o sursă generatoare de costuri pentru agenţii economici, ci mai ales ca un teritoriu pe care trăieşte o comunitate de oameni care are dreptul de a decide asupra propriei sale dezvoltări.

    Teoria dezvoltării endogene, bazată pe autarhia regională selectivă nu poate depăşi o anumită utopie, deoarece izolaţionismul poate duce la scăderea productivităţii muncii şi implicit, la încetinirea ritmului de dezvoltare, cu repercusiuni directe, negative asupra nivelului de viaţă al oamenilor.


    Este cunoscută şi sub denumirea de “ Teoria dezvoltării autocentrate”.

    Întrepătrundere a particulelor unui corp cu particulele altui corp, cu care se află în contact.

    Politică prin care se tinde spre crearea unei economii naţionale închise, izolate de economia altor țări. Stat care practică autarhia, stare de autoizolare economică a unui stat. Din fr. autarchie.

    Edited by Huynh Cao Tri ( 1998), Participative administration and endogenous development, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, pag 8

    Stephen Gyrett ( anul),  Local Development,  ED Ashgate Publishing Company, p. 91.

    Tags:

  • 14Feb

    La începutul anilor 1960, ipoteza potrivit căreia oraşul reprezintă un pol de dezvoltare care permite o mai bună echilibrare a dezvoltării regiunilor, i-a conferit acestuia un loc strategic în elaborarea politicilor de amenajare teritorială.

    Odată cu apariţia politicilor care vizau existenţa „ metropolelor de echilibru” care încep să devină funcţionale din anul 1965, obiectivul prioritar nu mai este acela de a bloca exodul rural, ci de a organiza creşterea economică pornind de la amenajarea raţională a teritoriului.

    Redefinirea politicilor de amenajare a teritoriului este inspirată de două noţiuni: „noţiunea de pol de dezvoltare” şi „noţiunea de spaţiu polarizat”

    Cel care impune acestora o aură ştiinţifică este economistul francez François Perroux.

    Perroux formulează o teorie bazată pe un postulat simplu : creşterea economică nu este aceeaşi  peste tot, iar din punct de vedere geografic ea se concentrează în jurul întreprinderilor cheie, Perroux considerând că agentul de polarizare este “ întreprinderea pilot “. Dezvoltarea nu se produce peste tot in mod identic, acesta manifestându-se în poli de creştere care au o intensitate variabilă, răspândindu-se prin diverse canale având efecte variabile asupra ansamblului economiei.

    Noţiunea de spaţiu polarizat desemna “ansamblul forţelor de atracţie şi respingere  pe care o unitate economică le exercită asupra bunurilor şi oamenilor în spaţiul geometric şi ansamblul forţelor de atracţie şi de respingere care se exercită asupra ei înseşi“

    Politica metropolelor de echilibru are ca principal obiectiv polarizarea unei zone/regiuni în jurul câtorva oraşe.

    Potrivit teoriei polilor de creştere, dezvoltarea regională apare ca un proces dezechilibrat dar în acelaşi timp ierarhizat, unde un anumit număr de unităţi economice joacă un rol esenţial care le pune în evidenţă faţă de altele. Aceste unităţi care reuşesc să se facă evidenţiate sunt denumite poli de creştere, iar în categoria acestor unităţi intră marile întreprinderi, platformele industriale, elementele importante de infrastructură cum ar fi porturile, aeroporturile care reuşesc ca prin simpla existenţă să atragă şi să faciliteze apariţia şi existenţa a numeroase activităţi sau chiar apariţia unui pol urban cu propria sa activitate.

    Cunoscându-se faptul că polul de creştere influenţează comportamentul furnizorilor şi al pieţelor, se consideră că economia unei zone/regiuni ar fi capabilă să se dezvolte în mod autonom.           După elaborarea teorie dezvoltării polarizate, majoritatea conceptelor care susţineau reducerea spontană a decalajelor în dezvoltarea economică locală/regională, pe măsura generalizării acestui proces, îşi găsesc suportul teoretic în diverse formulări ale acestei teorii. În ceea ce priveşte dezbaterile asupra acestei teorii, acestea sunt concentrate în mare măsura asupra condiţiilor care au facilitat apariţia şi dezvoltarea efectelor de polarizare. Se presupune astfel că ulterior fazei iniţiale în care predominante sunt forţele centralizate, polii de centralizare vor antrena în urma lor, restul zonei/regiunii sau chiar întreaga economie.

    Trebuie menţionate însă două aspecte, pe de-o parte incertitudinea existenţei pragului începând de la care forţele de difuziune devin dominante faţă de cele de polarizare şi calitatea difuziunii dinspre poli spre restul zonelor.

    În cazul dezvoltării urbane, tocmai calitatea unor astfel de efecte de difuziune poate conduce la generalizarea persistenţei dezechilibrelor şi creşterii cumulative a inegalităţilor în dezvoltare. Întrucât la nivelul polilor de creştere există o capacitate superioară de inovare şi concurenţă, zonele dezvoltate pot crea un tip de dezvoltare continuu polarizată.

    Există în acelaşi timp posibilitatea apariţiei fenomenelor de filtraj a activităţilor care difuzează dezvoltarea în plan regional, astfel că vor persista dezechilibrele.

    Regiunile de dezvoltare vor acumula elemente de valoare având în acelaşi timp tendinţa de a externaliza spre zonele mai puţin dezvoltate activităţile incomode, stânjenitoare, nedorite, care presupun muncă brută obositoare, în declin, cu nivel scăzut de calificare, tehnologii depăşite. Filtrarea acestor activităţi poate fi determinatã de considerente ecologice sau de criterii de performanţă.

    În lipsa unor bariere care să aibă ca principal obiectiv migraţia populaţiei şi a forţei de muncă, apariţia unor poli de creştere poate fi însoţită de importante deplasări ale populaţiei, ceea ce constituie o altă problemă demografică-economică. În cele mai multe situatii direcţia acestor deplasări de populaţie este dinspre zonele slab dezvoltate spre cele dezvoltate şi vizează populaţia tânără şi de vârstă medie, precum şi cea cu pregătire superioară. Rezultă de aici că zonele dezvoltate impun procese de filtraj fluxurilor de intrare ale forţei de muncă.

    Se produce o depopulare în special calitativă, a regiunilor şi zonelor slab dezvoltate, influenţând şi modificând ritmul evoluţiei demografice, natalitatea, nupţialitatea, accentuând îmbătrânirea demografică şi implicit o scădere a competitivităţii.

    Între zone/regiunile dezvoltate, care au o capacitate mare de inovare precum şi un înalt nivel de calificare şi productivitate  şi zone/regiunile slab dezvoltate, se perpetuează, ca urmarea a proceselor de decongestionare a zonelor dezvoltate, o stare de opoziţie.

    Atenuarea unor astfel de fenomene se poate realiza numai printr-o creştere şi o dezvoltare la nivel general, a întregului spaţiul vizat.

    Asemenea modelului bazat pe export, strategiile axate pe polii de creştere au eşuat. Teoria nu s-a dovedit suficient de realistă în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a explica dezvoltarea economiilor aglomerate. De fiecare dată când teoria polilor de creştere a fost adoptată pentru a susţine ideea unei politici a dezvoltării, rezultatele pozitive aşteptate nu s-au concretizat. Efectul de antrenare economică rezultat din creşterea indirectă  şi din legăturile induse de aceasta nu au produs  efecte decât în zona geografică respectivă.

    Incapacitatea strategiilor de dezvoltare  bazate pe teoria polilor de creştere sau pe centrele de creştere, de a crea o expansiune economică autonomă în zonele/regiunile subdezvoltate, de a atenua gravele probleme ale sărăciei, a relevat limitele acestor construcţii teoretice.

    François Perroux, este cel care a introdus în anul 1949 Teoria polilor de creştere economică. Perroux a definit polii de creştere economică din punct de vedere a ceea ce el a numit „spaţiu abstract economic” În opinia lui Perroux, conceptul de spaţiu abstract economic este reprezentat de trei elemente: „ un plan economic” , „ un câmp de forţe sau de influenţe”, „ un agregat omogen”.

    F. Perroux (1954), L’Europe sans rivage, Paris, PUF , p. 353.

    Tags: ,

  • 13Feb

    Pentru ca tocmai am avut o discutie referitoare la regionalizare, am sa prezint cateva teorii ce fundamenteaza un astfel de proces.

    Teoria dezvoltării inegale

    La începutul anilor 1960 au fost puse în evidenţă o serie de teorii ale dezvoltării inegale de genul relaţie centru-periferie, printre cei mai importanţi reprezentaţi ai acesteia fiind John Friedmann, Stuard Holland şi Gunar Myrdal. Ideea de bază a teoriei dezvoltării, ca diferenţiere cronologică a fost formulată de laureatul Premiului Nobel pentru economie, Gunar Myrdal.

    Acesta consideră că procesul de creştere este prin esenţă şi în permanenţă inegal, ceea ce contrazice total teoria neoclasică. Prin efectul său de amplificare, creşterea endogenă a veniturilor creează diferenţe între zone/regiuni, ceea ce conduce la apariţia unui proces de cauzalitate cumulativă şi circulară.

    Se considerã că dezechilibrele zonale/regionale au la bază decalaje cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecinţă mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie. Această teorie aduce în discuţie problema omogenităţii timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice.

    Prin urmare, regiunile şi zonele subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creştere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente, ipoteză evidenţiată şi de Gunar Myrdal.

    Această perspectivă este ceva mai completă decât teoria stadiilor de dezvoltare, ori aceea a dezvoltării duale, deoarece caută să identifice repere temporare în domeniul economic, al instituţiilor şi normelor sociale, al valorilor culturale, religioase sau etice.

    Conceptul cel mai adesea asociat dezvoltării este acela conform căruia inegalitatea însăşi reprezintă elementul esenţial al dezvoltării, atât în timp cât şi în spaţiu.

    Acest concept decurge din teoria neoclasică privind comerţul internaţional şi susţine faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor are ca efect egalizarea randamentelor factorilor de producţie şi în final a nivelului de trai.

    La nivel zonal/regional se consideră că mobilitatea factorilor de producţie referindu-ne aici în special la capital, tehnologie şi forţă de muncă calificată, reprezintă elementul care realizează atenuarea dezechilibrelor în producţie, a veniturilor, deci a consumului şi a nivelului de trai între regiuni.

    Astfel, persistenţa dezechilibrelor de natură regională se datorează în principal decalajelor cronologice inerente ale proceselor de integrare, care sunt datorate mobilităţii imperfecte a factorilor de producţie.

    Putem considera că părţile componente ale unui teritoriu nu urmează obligatoriu acelaşi ritm de dezvoltare chiar şi în condiţiile în care impulsul economic este comandat de la nivelul administraţiei centrale.

    O asemenea abordare produce o serie de consecinţe în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului, consecinţe care constau în faptul că fiecare zonă sau regiune trebuie să-şi găsească propriul culoar exportator de bază, ale cărui venituri să servească drept stimuli externi dezvoltării sale.

    Este evidenţiat astfel rolul activităţilor exportatoare, care pot contribui la  conturarea unei scheme de dezvoltare axată pe propria  capacitate de  producţie şi export a unei regiuni. Prin dezvoltarea particularităţilor regionale de producţie, prin implementarea unor programe speciale care să aibă ca principal obiectiv sprijinirea zonelor defavorizate, se poate atinge obiectivul propus şi anume acela al diminuării dezechilibrelor locale/regionale.

    Investiţiile economice directe, secondate de un amplu proces de retehnologizare a unor sectoare şi subsectoare ale economiei în regiunile respective, precum şi introducerea unui sistem de management modern, pot constitui un punct de plecare în dezvoltarea şi altor soluţii de natură economică.

    Această strategie a avut o serie de efecte pe termen mediu şi lung provocând o creştere a potenţialului de dezvoltare regională, în special în zonele periferice slab dezvoltate precum şi în cele cu industrii învechite, creându-se în acelaşi timp o dependenţă a acestora faţă de zonele în expansiune economică. Această teorie prezintă necesitatea existenţei unui sprijin acordat regiunilor şi zonelor rămase în urmă, existând însă riscul scăderii capacităţii de inovare şi adaptare a acestora, făcându-le astfel puternic dependente pe de-o parte de administraţia centrală, iar pe de altă parte de marile întreprinderi multiregionale sau multinaţionale.


    Acesta teoria poate fi interpretată şi din perspectiva diferenţelor cronologice precum şi  din perspectiva cauzalităţii cumulative.

    Terminologia este utilizată de către autorii acestei lucrări  în încercare de a sublinia importanţa analizei cauzelor disparităţile regionale din perspectiva cronologică, făcându-se referire mai exact la posibilitatea gradată în timp a  regiunilor subdezvoltate de a avea acces la acelaşi nivel de resurse necesare dezvoltării, de care au beneficiat regiunile aflate într-o etapă economică dezvoltată. Într-o astfel de situaţie se regăsesc şi regiunile din ţara noastră, care au putut avea acces la structurile financiare ale Uniunii Europene odată cu demararea procesului de pre-aderare precum şi ulterior prin implementarea unei politici de dezvoltare regională coerente, bazate pe accesibilitatea fondurilor europene.

    A fost un economist şi politician suedez, reprezentant al Şcolii de la Stockholm, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974).

    G. Myrdal (1957), Economic Theory and Under – Development Regions, London, Duckworth.

    Tags: ,

  • 06Feb

    Spuneam aici ca regiuniuni si regionalizare trebuie sa avem in Romania. Iata ca a aparut si primul proiect de lege in acest sens din care evidentiez cateva articole:

    Art. 10 (4) In scopul promovării intereselor pe lângă instituţiile si organismele Uniunii Europene, regiunile au dreptul să infiinţeze şi să finanţeze structuri care să aibă sediul si să isi desfăşoare  activitatea in ţările membre ale Uniunii Europene, acolo unde isi au sediul instituţiile si organismele europene.

    (5) Pentru utilizarea eficientă a resurselor financiare necesare funcţionării structurilor prevăzute la alin.4, regiunile pot închiria sau cumpăra in ţările respective bunuri imobile sau mobile.

    Art. 20 Competenţele partajate (stat  – regiune) vizează următoarele domenii: relaţiile internaţionale (în special cu UE); comerţul exterior; educaţia primară şi secundară; reţele de transport (rutier, căi ferate, naval şi maritim, aerian) împreună cu infrastructurile aferente (porturile şi aeroporturile pentru uz civil); protecţie şi securitatea forţei de muncă; prevenirea dezastrelor.

    Art. 21 (1) Competenţele exclusive ale autorităţilor administraţiei publice regionale includ următoarele domenii:

    a) dezvoltarea regională;

    b) planificarea regională;

    c) pregătirea şi implementarea programelor co-finanţate din fondurile europene gestionate regional;

    d) cooperarea între autorităţile administraţiei publice locale.

    Art.46 (1) Membrii Consiliului Consultativ Economic si Social sunt desemnaţi din cadrul următoarelor categorii socioprofesionale:

    a) maxim 45% provin din cadrul organismelor si asociaţiilor legal constituite  din mediul universitar, al asistenţei sociale, protecţiei mediului;

    b) maxim 30% provin dintre reprezentanţii mediului de afaceri şi al profesiilor liberale din regiune;

    c) maxim 20% provin dintre cadrul organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel de regiune;

    d) maxim 5% provin din rândul personalităţilor recunoscute in domeniul dezvoltării regionale, acesti membrii fiind desemnaţi direct de către prefectul regiunii.

    …..

    Institutii, autoritati, entitati propuse a se infiinta:

    -Consiliul regional

    -Presedintele consiliului regional

    -Prefect de regiune

    -Consiliul Consultativ Economic si Social

    -Agenţia pentru Dezvoltare Regională

    -Birourile Regionale pentru Cooperare Transfrontalieră

    -Consiliului pentru Dezvoltare Regională

    Concluzia: cu un astfel de proiect inventam federalismul birocratic!!!

    Tags: , ,

  • 04Jan

    Primul ministru a anunțat că România va avea 8 regiuni. Din punct de vedere politic este un moment propice, atat timp cat UDMR nu este la guvernare si riscul confundarii regionalizarii cu regionalismul, despre care am mai scris, este limitat.

    O decizie privind reorganizarea administrativ-teritoriala prin modificarea Constitutiei si crearea regiunilor este asteptata de ceva vreme, dar se pare ca nimeni nu a dorit sa si-o asume, mai ales din ratiuni electorale. Argumentele unei astfel de decizii nu tin  neaparat de o compatibilizare (mult si fals invocata in trecut) cu teritoriile europene, ci mai ales de politicile de dezvoltare socio-economica: judetul s-a dovedit mult prea mic si slab pentru proiecte de anvergura, cooperarea intre ele nu a functionat iar statul este  prea departe de solutionarea unor probleme de nivel local. Politicile economice sau de ocupare nu pot fi gandite eficient la nivel national, avand in vedere disparitatile teritoriale, dar nici la nivelul unui judet cu o suprafata limitata.

    Asadar, regiunea pare a fi necesara ca unitate administrativ-teritoriala, care sa preia prin descentralizare responsabilitati ale administratiei centrale, dar si unele atributii ale judetelor.

    Disputa apare insa la urmatorul pas: dispar actualele judete sau le mentinem si pe acestea?

    In primul caz (asa cum s-a realizat in Polonia) exista argumentul reducerii aparatului administrativ, dar am asista la o re-centralizare la nivel regional. In acest caz nu este necesara nici modificarea Constitutiei, pur si simplu reducandu-se numarul de judete la 8.
    Pe de alta parte, o decizie brusca in acest sens poate produce ceva blocaje institutionale, mai ales daca nu exista o pregatire adecvata a aplicarii deciziei (si istoria recenta ne demonstreaza ca nu va exista).
    Desfiintarea judetelor si transferul total de competente catre regiune reprezinta o forma de centralizare, manifestata prin indepartarea autoritatii fata de cetateni si prin diminuarea capacitatii  decizionale de identificare si rezolvare a problemelor locale, aspect ce contrazice toate documentele europene in materie, inclusiv Carta autonomiei locale. Implicatiile  imediate ale centralizarii ar fi scaderea calitatii serviciilor  publice si diminuarea responsabilitatii fata de gestiunea bunurilor publice.
    Apoi, desfiintarea judetelor are implicatii asupra colectivitatilor locale, fiind sinonima cu depersonalizarea, destramarea unor comunitati constituite. Trebuie luata in considerare si acceptabilitatea unei astfel de solutii.
    Nu sunt de neglijat nici costurile imense pentru populatie– schimbare CI, acte de proprietate, cadastru, bazele de date, sistemele informatice, reevaluarea patrimoniului, transferul de patrimoniu , litigiile privind proprietatea etc.

    In cazul mentinerii judetelor ca unitati administrativ-teritoriale apare un transfer de atributii, sarcini, personal catre regiune, dar principala critica o reprezinta existenta a patru niveluri administrative intre care, cu siguranta,  vor exista suprapuneri de competente (modelul francez). Altfel spus, vom asista la o extindere a sistemului de institutii si autoritati publice.
    Lucrurile vor functiona doar in cazul unei separari clare, precise, a limitelor de actiune: regiunea poate gestiona problemele de infrastuctura rutiera, sociala, de sanatate, politicile de ocupare, mediu, dezvoltare economica, locuire… Astfel, regiunea ar fi un intermediar intre stat si judet, care nu ar genera costuri suplimentare ci doar o redistribuire a resurselor si competentelor statului si judetelor.

    Politic vorbind, este solutia care multumeste pe toata lumea, dar nu o vad realizabila mai devereme de un an, atunci cand proiectul initiat de fostul MAI privind reorganizarea administrativ-teritoriala (momentan suspendat) sau proiectul derulat de catre Ministerul dezvoltarii privind Observatorul teitorial (in faza incipienta) vor furniza suficiente date care sa fundamenteze o astfel de decizie complexa.

    Tags: , , ,

  • 01Jul

    Subiectul regionalizarii (vechi in teorie) a fost intors pe toate fetele in ultima vreme, de parca abia a fost inventat. Dezbaterea publica a cam pierdut teren in ultimele zile, dar a inceput actiunea “regionalizarii”, vizate fiind serviciile publice deconcentrate.  Poate ca este nevoie de un noua tema de dezbatere administrativa: va propun “metropolizarea”, proces neatins in Romania, dar care este strans legat de regionalizare.

    Metropolizarea -proces de constituire a zonelor metropolitane, se bazeaza pe urbanizare, pe dezvoltarea in jurul unui centru urban de anvergura.

    Metropolizarea se înscrie într-un proces care din punct de vedere al organizării funcţionale reconfigurează spaţiul. De fapt, întregul proces de dezvoltare metropolitană are în vedere un factor de integrare spaţială, care să permită dezvoltarea unitară a localităţilor şi nu o schimbare a graniţelor dintre acestea, ci o redefinire a ariilor de cooperare, o integrarea rapidă în reţelele de dezvoltare europene, constituite pe zone şi regiuni metropolitane. Din punct de vedere spaţial, se remarcă tendinţa de regrupare a populaţiei în interiorul şi în jurul marilor oraşe sau al metropolelor, iar din punct de vedere funcţional avem de-a face cu o tendinţă de concentrare a activităţilor în interiorul marile oraşe sau metropole.

    Dacă pentru o lungă perioadă de timp, termenul de metropolitan indica marile oraşe, capitale de state[1], ulterior, metropolele[2] indicau capitalele politice şi economice ale unei regiuni, ale unor mari centre urbane provinciale, menite să contribuie la contrabalansarea influenţei capitalei unei ţări[3].



    [1] Metropolitain, La Grande Encyclopédie ( 2004), Vol. 14; Metropolitan, Cartier, Dicţionar Enciclopedic, Ediţia a V-a, revizuită şi actualizată, Editura Cartier, Bucureşti, p.533.

    [2] Métropole d’equilibre: Metropolă de echilibru în Franţa, mare centru urban provincial care trebuie să contribuie la contrabalansarea influenţei Parisului pentru a-i limita creşterea.

    [3] Cazul oraşului Liverpool din Marea Britanie – port la Marea Irlandei- cu 492 de mii de locuitori. A devenit un important centru comercial, industrail dar şi universitar.  Oraşul Nisa – port la Marea Mediterană cu o populaţie de 345 de mii de locuitori – este un important centru administrativ, industrial, universitar, reprezentând un adevărat centru univeristar.

    Tags: , , ,

  • 11Jun

    Lipseste o Creme brulee - a iesit pe piata zilele astea: dulce si gretoasa. Ce sa-i faci? Cofetari nepriceputi…

    Tags: , ,

  • 11Jun

               Aceste două concepte diferite, regionalism şi regionalizare se referă la două lucruri total distincte. Primul concept se referă la grup, la o comunitate respectiv la identitatea şi acţiunea sa, iar cel de-al doilea se referă la spaţiu, la cadrul şi organizarea acestuia.

                Prin urmare se impune o distincţie între regionalism şi regionalizare conform căreia: regionalismul este rezultatul unui proces de „ jos în sus”, de conştientizare de către unele comunităţi a unor dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, a alienării etnoculturale, a centralismului statului în care trăiesc, în vreme ce regionalizarea este procesul de „sus în jos”, prin care statele conştientizează dezechilibrele regionale cu toate fenomenele care le însoţesc, alienare etoculturală, subdezvoltare economică, centralism exagerat şi trec la descentralizarea sistemului politico-juridic printr-o instituţionalizare la nivel regional. Cele doua fenomene sunt complementare, existând posibilitatea să se  confunde de cele mai multe ori.[1]


    [1] C. Ricq – La Region, espace institutionnel et espace d’identité, în Espace et Sociétés, pp. 122-123.

    Tags: ,

  • 09Jun

    In urma cu cateva zile scriam despre reducerea numarului de judete ca varianta mult mai facila de reorganizare administrativ teritoriala, atat in plan mental cat si legal (nu este necesara modificarea Constitutiei).

    Vad ca si altii au inceput sa promoveze ideea.

    Data viitoare le trimit o factura … dar pana atunci un fragment despre regionalizare din lucrarea “Dezvoltare si planificare urbana”, Ed. Prouniversitaria, Bucuresti 2010, autori Dragos Dinca, Catalin Dumitrica:

    Politica de dezvoltare regională este una dintre cele mai importante şi mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diferitele regiuni ale statelor membre ale Uniunii Europene, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia.

    Datând de aproape jumătate de secol, prima politică regională europeană a fost introdusă în Marea Britanie prin Actele Zonelor Speciale din 1934 prin care se acordă asistenţă preferenţială, sub forma împrumuturilor pentru întreprinderi mici, reduceri de taxe, asistenţă în transferarea forţei de muncă şi crearea unor zone de comerţ, pentru reabilitarea zonelor industriale afectate de rate indexate ale şomajului.[1]

    Problematica dezvoltării regionale a revenit pe agenda politică europeană odată cu sfârşitul anilor 50 sub forma politicilor de dezvoltare regională.[2] Teoria clasică a dezvoltării regionale a apărut într-o epocă şi într-o lume în care problema esenţială la nivel regional era reprezentată de creşterea economică insuficientă. În acest contex, problemele economice regionale erau percepute asemenea unor chestiuni marginale ce urmau să fie rezolvate printr-o serie de metode specifice care vizau asimilarea problemelor regiunilor defavorizate la nivelul economiilor naţionale.


    [1] C. Dincă ( 2005), Regionalizarea sau dilemele guvernării regionale, Editura Sitech Craiova.

    [2] Primele măsuri care prefaţau apariţia unei politici regionale datează încă din anul 1952, ele regăsindu-se în tratatul de înfiintare a primei organizaţii integraţioniste postbelice: Comunitatea Europeana a Carbunelui şi Oţelului ( CECO).

     

    Tags: ,

« Previous Entries   

Recent Posts

Recent Comments

  • Sper sa nu confund, dar plata acelei despagubiri a fost refu...
  • Multumesc pentru completare!...
  • Intr-adevar o utopie.bataie de joc .Ca peste tot in tara ast...
  • Buna ziua, pentru capitolul Protectia mediului, consider re...
  • Draga Andreea, evaluarea la care face referire premierul est...