• 19Oct

    Tags:

  • 12Mar

    In curand va iesi de sub tipar, la Editura CH Beck, lucrarea cu nr. 13 - Serviciile publice locale din Romania. Evolutie si reforme. De ceva ani imi doream sa public aceasta lucrare ce abordeaza din perspectiva istorica serviciile publice locale.

    Multumiri profesore S.S.!

    Tags: , ,

  • 08Dec

    Cam ce sanse are un student sa ia examenul la diciplina pe care a scris-o pe foaie?

    Tags: , ,

  • 28Oct

    La începutul secolului XIX, judeţul şi pârgarii dispar de la conducerea oraşelor, atribuţiile lor fiind încredinţate unui aga[1], iar în oraşele mai puţin importante unor reprezentanţi ai puterii, pe care îi regăsim cu diverse denumiri: epistav, polcovnic, vornic. Pentru problemele de recensământ şi fisc, fusese creat la Bucureşti în 1794 şi la Iasi în 1813, un vornic de poliţie.

    Liniştea şi ordinea publică erau asigurate cu ajutorul arnăuţilor. Noaptea, la Bucureşti, câteva patrule de străjeri, care se numeau caraule, străbăteau principalele străzi ale oraşului[2]. În acest domeniu, domnitorul şi divanul se implicau foarte mult, colaborând cu Biserica. Această colaborare o regăsim şi pentru a îndrepta comportamentul copiilor delicvenţi sau a „calicilor”.

    Tot acum, se constată existenţa unui adevărat sistem de asistenţă socială, nu doar prin acţiunile parohiilor, mănăstirilor sau a corporaţiilor de meserii, ci chiar prin acţiunea statului. Cel puţin în oraşe, îngrijirea din spitale era gratuită pentru nevoiaşi, existânt medici plătiţi din fonduri publice, la care oricine putea merge să solicite îngrijire[3]. Existau, de asemenea, spitale publice, ridicate de marile familii boiereşti, maternităţi, azile pentru alienaţi. În 1815, în Muntenia devine obligatoriu vaccinul împotriva vărsatului de vânt.

    O grijă aparte era manifestată pentru curăţenie. Astfel, un regulament oficial din 1833, obliga toate spitalele să aibă băi cu aburi. Nu aceeaşi grijă se manifesta şi pentru curăţenia oraşelor. Singurele măsuri adoptate de autorităţi se limitau la a muta abatoarele şi atelierele tăbăcarilor la marginea oraşelor. Strângerea gunoaielor era lăsată pe seama „haitelor de câini vagabonzi”, care reprezentau o adevarată spaimă pentru trecători. „Câinii, lăsaţi de multă vreme slobozi, au umplut ţara şi o distrug. Oraşele mari [...] au fost năpădite de ei. O situaţie statistică dă numărul de 30.000 [...] Edilii au izbutit până la urmă să făcă ceva [...] Ţiganii, trăgând nădejde să câştige ceva parale, dau poliţiei o mână de ajutor”, aprecia istoricul francez Stanislas Bellanger.

    Alimentarea cu apă se realiza printr-un sistem de fântâni publice, insuficiente, astfel că se dezvoltă un sistem de aprovizionare prin intermediul sacagiilor[4].

    În ceea ce priveşte educaţia, se costată că cea mai mare parte a şcolilor publice se concentra în cele câteva mari oraşe. La sate, şcolile sunt puţin numeroase, învăţământul elementar fiind asigurat de preot, sau, uneori, recurgându-se la ajutorul unui boier. Astfel, în anii 1820-1830, câţiva boieri înfiinţează pe lângă moşiile lor şcoli gratuite. Sunt cunoscute chiar şi circulare ale domnitorului sau mitropolitului prin care învăţământul primar este obigatoriu. Tot acum se pun bazele învăţământului universitar în limba română.


    [1] Acesta era ajutat de un spătar la Bucureşti şi un hatman la Iaşi.

    [2] N. Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Ed. Humanitas, Bucuresti 1995, p. 197-197.

    [3] G. Barbu, Arta vindecării în Bucureştii de odinioară, Bucureşti 1967, citat de N. Djuvara, op. cit. p. 198.

    [4] Domnitorul Nicolae Mavrogheni pusese să se construiască în 1786, un mare apeduct din olane, care aducea la Bucureşti apa dintr-un izvor, aflat departe de oraş, la o distanţă de “cinci ore şi jumatete de mers”. Însă, din pricina războaielor şi a instabilităţii aproape permanente care a urmat, apeductul se stricase. Când şi când apar planuri ambiţioase de aprovizionare cu apă a capitalei, dar abia în 1845, sub domnia lui Bibescu Vodă, va începe […] construirea primei staţii de filtrare a apei în Bucureşti. Inaugurarea are loc la 21 septembrie 1847. Cf. N. Djuvara, op.cit. p. 207.

    …extras din “Incursiune in istoria serviciilor publice locale”

    Tags:

   

Recent Posts

Recent Comments

  • Sper sa nu confund, dar plata acelei despagubiri a fost refu...
  • Multumesc pentru completare!...
  • Intr-adevar o utopie.bataie de joc .Ca peste tot in tara ast...
  • Buna ziua, pentru capitolul Protectia mediului, consider re...
  • Draga Andreea, evaluarea la care face referire premierul est...