Legea din 1936 definea generale ale administraţiei locale. Astfel, în administraţia judeţeană funcţionau, la vremea respectivă, în mod obligatoriu, următoarele servicii şi birouri:
1. Biroul Mobilizării şi Organizării Naţiunii şi Teritoriului, având ca atribuţie specială întocmirea, executarea şi coordonarea lucrărilor ce priveau apărarea naţională, apărarea populaţiei şi a teritoriului, mobilizarea, instrucţia premilitară şi apărarea pasivă.
Pe lângă fiecare judeţ şi fiecare oraş reşedinţă funcţiona câte o comisie de apărare pasivă, în compunerea căreia intrau toţi conducătorii serviciilor publice locale.
2. Contenciosul. Avea ca atribuţie studierea tuturor chestiunilor juridice interesând administraţia respectivă, acţiuni în justiţie, avizare şi consultaţii diverselor servicii.
3. Serviciul administrativ, cu birourile: personal, administraţie de stat, administraţie locala, statistica, petiţionare, registratură şi arhivă.
4. Serviciul Financiar şi de Contabilitate, cu următoarele birouri: contabilitate judeţeană, contabilitate comunală şi economic.
Mai funcţionau: Serviciul tehnic al drumurilor; Serviciul sanitar şi de ocrotire; Serviciul veterinar.
Pentru municipii erau obligatorii următoarele servicii: serviciul administrativ, serviciul financiar şi de contabilitate, serviciul tehnic, serviciul sanitar şi de ocrotiri sociale, serviciul veterinar şi zootehnic, serviciul sau biroul salubrităţii. Obligatoriu funcţionau şi birourile: secretariat, contencios, statistic, stare civilă, economic şi cultural.
În oraşele reşedinţă erau obligatorii următoarele servicii: serviciul administrativ, serviciul financiar şi de contabilitate, serviciul sanitar şi de ocrotire, serviciul veterinar şi zootehnic şi birourile: secretariat, contencios, statistic, stare civilă, economic şi salubritate.
În oraşele nereşedinţă funcţionau birourile: administrativ, economic, financiar şi contabilitate, secretariat şi stare civilă.
În afară de aceste servicii şi birouri obligatorii, legea prevedea şi înfiinţarea altor servicii şi birouri şi dezvoltarea celor existente, dacă resursele bugetare permiteau.
Serviciile sau birourile puteau fi create sau dizolvate numai pe bază de regulament special, aprobat de autoritatea tutelară, justificându-se printr-un raport separat necesitatea serviciului şi arătându-se disponibilităţile bugetare. Acest regulament special prevedea şi personalul absolut necesar.
Legea din 1936 a administraţiei pubice locale urmărea asigurarea unei dezvoltări armonioase a comunelor, impunând obligaţia pentru comunele urbane de a întocmi planurile de situaţie şi de sistematizare. Aceste planuri, odată aprobate de către consiliul judeţean, nu puteau fi modificate decât prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne şi la cererea expresă a consiliului local respectiv.
Legea din 1936 a cuprins şi unele reglementări cu privire la procedura de petiţionare, stabilind că pe lângă fiecare comună urbană, prefectură de judeţ şi la sediul Ministerului de Interne să funcţioneze un birou special pentru primirea cererilor. Serviciul competent primea de la acest birou petiţia şi o înainta instituţiei respective pentru a o soluţiona. Sub imperiul unor sancţiuni deosebit de aspre, funcţionarii publici erau obligaţi să răspundă petiţionarului în timp de 30 de zile. Contestaţiile erau soluţionate de organul ierarhic superior în 10 zile.
În comunele rurale, serviciul de primire al petiţiilor adresate comunei, judeţului sau Ministerului de Interne, era îndeplinit de notar, care era obligat să şi redacteze petiţiile sătenilor. Notarul era, de asemenea, obligat să primească petiţiile adresate de săteni, chiar altor administraţii publice şi să le înainteze acestora, în timp optim.
Legea din 1936 dădea dreptul comunelor şi judeţelor de a se asocia, fie între ele, fie cu statul, în vederea realizării unor anumite lucrări sau întreprinderi de ordin economic, cultural sau sanitar.
Recent Comments