La începutul anilor 1960, ipoteza potrivit căreia oraşul reprezintă un pol de dezvoltare care permite o mai bună echilibrare a dezvoltării regiunilor, i-a conferit acestuia un loc strategic în elaborarea politicilor de amenajare teritorială.

Odată cu apariţia politicilor care vizau existenţa „ metropolelor de echilibru” care încep să devină funcţionale din anul 1965, obiectivul prioritar nu mai este acela de a bloca exodul rural, ci de a organiza creşterea economică pornind de la amenajarea raţională a teritoriului.

Redefinirea politicilor de amenajare a teritoriului este inspirată de două noţiuni: „noţiunea de pol de dezvoltare” şi „noţiunea de spaţiu polarizat”

Cel care impune acestora o aură ştiinţifică este economistul francez François Perroux.

Perroux formulează o teorie bazată pe un postulat simplu : creşterea economică nu este aceeaşi  peste tot, iar din punct de vedere geografic ea se concentrează în jurul întreprinderilor cheie, Perroux considerând că agentul de polarizare este “ întreprinderea pilot “. Dezvoltarea nu se produce peste tot in mod identic, acesta manifestându-se în poli de creştere care au o intensitate variabilă, răspândindu-se prin diverse canale având efecte variabile asupra ansamblului economiei.

Noţiunea de spaţiu polarizat desemna “ansamblul forţelor de atracţie şi respingere  pe care o unitate economică le exercită asupra bunurilor şi oamenilor în spaţiul geometric şi ansamblul forţelor de atracţie şi de respingere care se exercită asupra ei înseşi“

Politica metropolelor de echilibru are ca principal obiectiv polarizarea unei zone/regiuni în jurul câtorva oraşe.

Potrivit teoriei polilor de creştere, dezvoltarea regională apare ca un proces dezechilibrat dar în acelaşi timp ierarhizat, unde un anumit număr de unităţi economice joacă un rol esenţial care le pune în evidenţă faţă de altele. Aceste unităţi care reuşesc să se facă evidenţiate sunt denumite poli de creştere, iar în categoria acestor unităţi intră marile întreprinderi, platformele industriale, elementele importante de infrastructură cum ar fi porturile, aeroporturile care reuşesc ca prin simpla existenţă să atragă şi să faciliteze apariţia şi existenţa a numeroase activităţi sau chiar apariţia unui pol urban cu propria sa activitate.

Cunoscându-se faptul că polul de creştere influenţează comportamentul furnizorilor şi al pieţelor, se consideră că economia unei zone/regiuni ar fi capabilă să se dezvolte în mod autonom.           După elaborarea teorie dezvoltării polarizate, majoritatea conceptelor care susţineau reducerea spontană a decalajelor în dezvoltarea economică locală/regională, pe măsura generalizării acestui proces, îşi găsesc suportul teoretic în diverse formulări ale acestei teorii. În ceea ce priveşte dezbaterile asupra acestei teorii, acestea sunt concentrate în mare măsura asupra condiţiilor care au facilitat apariţia şi dezvoltarea efectelor de polarizare. Se presupune astfel că ulterior fazei iniţiale în care predominante sunt forţele centralizate, polii de centralizare vor antrena în urma lor, restul zonei/regiunii sau chiar întreaga economie.

Trebuie menţionate însă două aspecte, pe de-o parte incertitudinea existenţei pragului începând de la care forţele de difuziune devin dominante faţă de cele de polarizare şi calitatea difuziunii dinspre poli spre restul zonelor.

În cazul dezvoltării urbane, tocmai calitatea unor astfel de efecte de difuziune poate conduce la generalizarea persistenţei dezechilibrelor şi creşterii cumulative a inegalităţilor în dezvoltare. Întrucât la nivelul polilor de creştere există o capacitate superioară de inovare şi concurenţă, zonele dezvoltate pot crea un tip de dezvoltare continuu polarizată.

Există în acelaşi timp posibilitatea apariţiei fenomenelor de filtraj a activităţilor care difuzează dezvoltarea în plan regional, astfel că vor persista dezechilibrele.

Regiunile de dezvoltare vor acumula elemente de valoare având în acelaşi timp tendinţa de a externaliza spre zonele mai puţin dezvoltate activităţile incomode, stânjenitoare, nedorite, care presupun muncă brută obositoare, în declin, cu nivel scăzut de calificare, tehnologii depăşite. Filtrarea acestor activităţi poate fi determinatã de considerente ecologice sau de criterii de performanţă.

În lipsa unor bariere care să aibă ca principal obiectiv migraţia populaţiei şi a forţei de muncă, apariţia unor poli de creştere poate fi însoţită de importante deplasări ale populaţiei, ceea ce constituie o altă problemă demografică-economică. În cele mai multe situatii direcţia acestor deplasări de populaţie este dinspre zonele slab dezvoltate spre cele dezvoltate şi vizează populaţia tânără şi de vârstă medie, precum şi cea cu pregătire superioară. Rezultă de aici că zonele dezvoltate impun procese de filtraj fluxurilor de intrare ale forţei de muncă.

Se produce o depopulare în special calitativă, a regiunilor şi zonelor slab dezvoltate, influenţând şi modificând ritmul evoluţiei demografice, natalitatea, nupţialitatea, accentuând îmbătrânirea demografică şi implicit o scădere a competitivităţii.

Între zone/regiunile dezvoltate, care au o capacitate mare de inovare precum şi un înalt nivel de calificare şi productivitate  şi zone/regiunile slab dezvoltate, se perpetuează, ca urmarea a proceselor de decongestionare a zonelor dezvoltate, o stare de opoziţie.

Atenuarea unor astfel de fenomene se poate realiza numai printr-o creştere şi o dezvoltare la nivel general, a întregului spaţiul vizat.

Asemenea modelului bazat pe export, strategiile axate pe polii de creştere au eşuat. Teoria nu s-a dovedit suficient de realistă în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a explica dezvoltarea economiilor aglomerate. De fiecare dată când teoria polilor de creştere a fost adoptată pentru a susţine ideea unei politici a dezvoltării, rezultatele pozitive aşteptate nu s-au concretizat. Efectul de antrenare economică rezultat din creşterea indirectă  şi din legăturile induse de aceasta nu au produs  efecte decât în zona geografică respectivă.

Incapacitatea strategiilor de dezvoltare  bazate pe teoria polilor de creştere sau pe centrele de creştere, de a crea o expansiune economică autonomă în zonele/regiunile subdezvoltate, de a atenua gravele probleme ale sărăciei, a relevat limitele acestor construcţii teoretice.