Apărută la sfârşitul anilor ’70, teoria dezvoltării endogene s-a dezvoltat datorită schimbărilor intervenite în condiţiile economice şi politice existente în acea perioadă mai exact în contextul stopării creşterii economice şi a declanşării fenomenelor de criză în toate ţările industrializate.
Originile teoriei pot fi găsite în caracteristicile regiunilor din lumea a treia pentru care teoria dezvoltării „autocentrate” reprezintă o critică la adresa societăţilor de consum existente în cadrul economiilor occidentale.
Dezvoltarea nu poate fi un proces de difuziune a unei creşteri care vine de la centru, mai ales dacă centrul şi-a încetat creşterea. Regiunile înţeleg că modelul clasic de dezvoltare nu le mai poate aduce decât efecte negative, generate de o dependenţă crescută faţă de polii de creştere.
Teoria dezvoltării endogene ca modalitate de dezvoltare regională are două componente majore, respectiv:
· autarhia regională selectivă;
· punerea în valoare a avantajului regional strategic;
Autarhia regională selectivă semnifică o acţiune care are drept scop satisfacerea nevoilor regiunii în cadrul propriului teritoriu, pornind de la adoptarea unor măsuri de politică economică adecvată la nivel local.
A doua componentă a dezvoltării endogene şi anume utilizarea avantajului strategic regional semnifică o dezvoltare a resurselor de export prin intermediul unui sector de export paralel, aflat sub un control strâns şi dezvoltat doar în cazul produselor pentru care regiunea are o poziţie favorabilă pe piaţă, indiferent de cerinţele politice sau economice, fapt ce-i conferă un caracter limitat.
Un model al dezvoltării endogene capabil să garanteze autonomia procesului care să fie sustenabil trebuie să se bazeze pe caracteristicile locale şi pe abilitatea de a controla anumite variabile fundamentale. În particular un astfel de model se poate baza pe:
- utilizarea resurselor locale ( muncă, capitalul istoric acumulat, spiritul antreprenorial, cunoştiinţe specifice ale procesului de producţie, resurse materiale)
- abilitatea de a verifica procesul local de acumulare;
- capacitatea de inovare;
- existenţa interproductivităţii atât intra-sectorial cât şi inter-sectorial la nivel local;
În acest fel economia locală este acum produsul utilizării şi dezvoltării complete a resurselor locale iar viitorul acesteia poate fi controlat din interior.
Existenţa unui proces de dezvoltare economică locală axat pe dezvoltarea endogenă va contribui la creşterea resursele colectivităţilor locale fără de care nu poate fi asigurat succesul. Dezvoltarea endogenă este rezultatul acţiunilor colective ale sectorului public, sectorului privat şi comunităţile locale. În urma acestei acţiuni concertate, dezvoltarea endogenă va putea satisface cerinţele locale ale colectivităţii, cerinţe legate de dezvoltarea serviciilor, dezvoltarea resurselor umane şi financiare ale colectivităţilor, creşterea numărului de firme plătitoare de impozite, integrarea dezvoltării economice şi sociale la nivelul colectivităţilor locale şi îmbunătăţirea condiţiilor generale de mediu ale colectivităţilor.
Dezvoltarea endogenă presupune posibilitatea mobilizării resurselor locale către satisfacerea nevoilor de bază, presupunându-se că utilizarea resursele locale este subordonată priorităţilor locale, şi controlate în funcţie de avantajele strategice ale comunităţii.
Toate aceste condiţii întrunite permit aplicarea unei strategii economice care să urmărească satisfacerea nevoilor fiecărei colectivităţi cu un minim de dependenţă faţă de relaţiile economice exterioare, bazate în special pe:
· dezvoltarea unei tehnologii simple, care să permită evitarea unei dependenţe tehnologice;
· diversificarea activităţilor de bază;
· extinderea pieţei interne;
· autofinanţarea investiţiilor;
Principala contribuţie a acestui curent la dezvoltarea teoriei economice regionale constă în conceperea spaţiilor nu doar ca o restricţie, o distanţă între două locuri, o sursă generatoare de costuri pentru agenţii economici, ci mai ales ca un teritoriu pe care trăieşte o comunitate de oameni care are dreptul de a decide asupra propriei sale dezvoltări.
Teoria dezvoltării endogene, bazată pe autarhia regională selectivă nu poate depăşi o anumită utopie, deoarece izolaţionismul poate duce la scăderea productivităţii muncii şi implicit, la încetinirea ritmului de dezvoltare, cu repercusiuni directe, negative asupra nivelului de viaţă al oamenilor.
Politică prin care se tinde spre crearea unei economii naţionale închise, izolate de economia altor țări. Stat care practică autarhia, stare de autoizolare economică a unui stat. Din fr. autarchie.
